Şi dacă...

 Dacă ai avea ocazia de a-ţi alege o superputere asupra căreia să ai control absolut pentru o zi să spunem,care ar fi aceea? Poate îţi doreşti să citeşti gândurile oamenilor,poate îţi doreşti să poţi zbura,să fii atât de inteligent încât mintea ta să cuprindă toate curiozitaţile lumeşti,poate să fii singurul om de pe Pământ care să poată rezista zile şi nopţi întregi fără vreun pic de somn. Şi dacă...în goana ta spre piedestalul perfecţiunii veşnice,te-ai lovi de zidul remuşcărilor? Atunci nu ai mai ajunge mai presus de muritorii de rând.

Cu alte cuvinte,ceva mai simpliste după toate spuse,acum câteva zile,Blogal Initiative a lansat o nouă campanie,prin care trebuie să ne deschidem sufletul în social media,cu toate că fiecare campanie în parte are o doză de sentimentalism ,însă aceasta abordează strict viaţa ta personală, şi să scriem unul sau mai multe articole cu referinţă la acea viaţă asupra căreia deţii controlul absolut; în colaborare cu cei de la Pilot Frixion. Poate vă întrebaţi cine sunt ''cei de la Pilot Frixion?" Nu-i vedeţi în fiecare zi,însă sigur îsi fac simţită prezenţa.Nu-i vedeţi în fiecare zi,însă sigur îi purtaţi cu voi zi de zi. Nu, nu-i vorba de vreun fan nebun sau despre vreun ce ştiu eu agresor sau hoţ ! :)) Este vorba despre pixurile cu gumă de şters(radieră) încorporată,care anul acesta aniversează 10 ani de existenţă.

 Nu uitaţi că datorită lui Dacris pixurile sunt importate în România! Vă invit de asemenea să vizionaţi clipul inspiraţional al campaniei :https://youtu.be/M1ZRgA-mOa4 . Este la un click distanţă de dvs.,vă promit !

 Dacă sunteţi părinte şi cunoasteţi cât de cât conţinutul penarului de şcoală al copilului dvs.,de acolo nu are cum să lipsească un pix de la Pilot .Iar dacă fiul/fiica dvs. nu deţine unul...vă îndemn să faceţi o vizită la librărie!

 Iniţial,am stat pe gânduri ceva timp asupra conceperii unui astfel de articol,însă astazi m-am hotărât să abordez un subiect controversat în online,după câteva studii : descrierea unui moment sau a mai multora câruia aş vrea să-i dau un...update !

 M-am gândit chiar că,uneori,viaţa n-ar trebui expusă în acest mod, în public...Evident că raţionamentul prezentat s-a risipit atât de repede (cu viteza cu care s-a si născut) şi inspiraţia şi-a făcut loc pe ''cevadoarnou.com'' ! 

 Poate o vorbă spusă la nervi,poate o căzătură din copilărie,poate o cine ştie ce boacănă,poate o acuzaţie adusă pe nedrept asupra mea...M-am pregătit sufleteşte pentru confesiune,aşa că...iat-o!

 S-a întamplat acum mult...mult timp ! Exact în ziua de 1 Iunie. Ţin minte limpede, că era o zi călduroasă de vară... Dimineaţa adia un firicel de vânt timid care dezmorţea arsiţa instalata încă din zorii zilei,iar  gradiniţa la care mergeam verifica şi retuşa ultimele pregătiri ale unui concurs la care participau 3 grupe de copii,eu fiind dacă-mi amintesc bine grupa mijlocie(regret dacă nu am reuşit să redau cu exactitate timpul acţiunii...). Mai exact,concursul în temă era o întrecere sportivă,unde, spre ambiţionarea noastră ni s-au promis tot felul de premii (mai exact diplome) - doar 3 la numar fiind si ceva de dulce ca să avem spor. În realitate toţi copiii primeau câte o diplomă, o ciocolaţică şi suc. :))

 Clasa noastră era a treia (şi ultima) care trebuia sa execute ''proba''.

 Şi revenind asupra ideii de la care am pornit,primul lucru pe care aş vrea să-l schimb nu este legat strict de mine, ci de mentalitatea adulţilor care asistau proba,în momentul în care ne-au înghesuit pe teren precum sardinele în conservă !

Şi menţionez că terenul era plin de denivelări,gropi,gropiţe,pietre,pante - şi pe lângă toate astea,avea o lărgime de vreo 8 metri. 

 Finalul este previzibil probabil; unul în care mai toţi am sfârşit grămadă pe jos (şi nu glumesc),fiecare cu cine ştie ce Doamne Iartă-ma răni,dintre care eu nu am făcut excepţie, mai exact rănindu-mă îngrozitor undeva în zona bărbiei şi la ambii genunchi,însă mai pronuntat fiind la cel drept. După cum spuneam,semne şi emoţii specifice de atunci voi purta cu mine toată viaţa,inclusiv în momentul acesta,cel în care scriu articolul,în momentul în care în colţul ochilor îmi dau lacrimile,bătându-mă gandul să închei povestea aici,dar o continui cu vitejie... 

 Aşa,după ce claie peste grămadă ne-am prăbuşit,ne-am ridicat buimăciţi de jos - nu ştiu dacă a scăpat cineva fără vreo lovitură măcar...mare lucru nu mai ţin minte. Ceea ce mă bucură cel mai tare din povestea aceasta este că nu-mi mai amintesc mare lucru (din partea plina de...cum sa-i spun mai cu perdea?În fine : cea cu sânge).

 Singurele lucruri de după ce au ramas în mintea mea,au fost o cusătură pe piele fără aproape niciun fel de anestezie şi un tricou roşu,în loc de roz. Ah,şi muulte bandaje.

 Trecând peste toate celelalte amintiri neplacute,de fiecare dată atunci când îmi amintesc de perioada asta,încerc să mă auto-motivez şi să mă umplu de un vibe bun prin amintirea în care totul a luat sfârsit,iar rana a început uşor-uşor să se cicatrizeze. Însă,din păcate nu şi în suflet... Acolo va ramâne pentru totdeauna ; şi asta mă aduce la al doilea lucru asupra căruia aş vrea să am control absolut : amintirile.

 Sunt sigură,fiecare aveţi problemele voastre,fiecare vă confruntaţi cu lucruri de genul,de aceea prefer să închei pentru moment acest #storytime în scris şi să vă reamintesc că nu ar strica să uraţi celor de la Frixion un călduros ''La mulţi ani!", deoarece,fără ei probabil că astazi nu ar fi stat în faţa dvs. acest articol,pe o aşa temă ! :)

P.S : am încercat să evit pe cat se poate o poveste lacrimogenă,însă...las la latitudinea voastră şi a juraţilor daca a fost sau nu ! 

 Mulţumiri speciale celor de la Frixion,care m-au ajutat cu un set minunat de pixuri, ce la rândul lor m-au ajutat să dau frâu liber imaginaţiei, şi chiar să-mi atribui...superputeri!